Prin ochii unui voluntar: Darius Faraji

Ești unul din voluntarii filialei noastre care a decis încă din perioada liceului că vrea să își dedice timpul voluntariatului, la o vârstă la care alții poate caută să își petreacă altfel timpul liber. Ce părere avea acel Darius, în vârstă de 17 ani, despre Crucea Roșie?

La început credeam că toți oamenii mari în uniforme roșii sunt doctori. Îi vedeam uneori la televizor cum se zbat și cum se pun pe ei înșiși în primejdie ca să salveze o viață și mi se părea ceva minunat! Mă gândeam că vreau și eu să fiu ca ei. Chiar dacă nu mi-am dorit niciodată să urmez studii în domeniul medical, ideea că aș putea fi un simplu voluntar care poate face o diferență, oricât de mică, m-a atras spre lumea voluntariatului în Crucea Roșie.

Majoritatea liceenilor sunt îngrijorați de timpul pe care trebuie să îl acorde școlii și, astfel, sunt ezitanți în ceea ce privește voluntariatul. Ce sfat le poți oferi în acest sens?

Școala înseamnă 5-6 ore pe zi, iar în special în primii ani de liceu, presiunea nu este chiar atât de mare. Dacă îți dorești să faci ceva cu adevărat, poți găsi timp și să creezi un echilibru. Dacă îți și place ceea ce faci, nici nu o să simți cum zboară orele de voluntariat. În plus, toate activitățile extrașcolare te vor ajuta enorm în viitor, chiar dacă acum poate părea că cel mai important lucru este să înveți non-stop.

Tu ai îmbinat foarte bine timpul petrecut la liceu cu timpul acordat orelor de voluntariat. Făcând o paralelă, cum consideri că au contribuit cele două la formarea ta?

Crucea Roșie mi-a deschis ochii și m-a învățat să privesc lumea și în alt fel, lucru care poate nu s-ar fi întâmplat la liceu. Cred că cel mai simplu exemplu pe care îl pot da este modul în care reacționez când văd un om care leșină pe stradă. Nu mai am aceleași prejudecăți, ci mă gândesc că poate chiar are o problemă și eu îl pot ajuta. Mai mult decât atât, am început să mă preocup de viitorul meu cu mai multă seriozitate, să interacționez și cu alt gen de oameni față de cei din grupul meu de prieteni – un lucru benefic, bineînțeles. Educația formală are rolul ei bine stabilit, însă anumite abilități le dobândești ieșind din zona ta de confort, iar mie, personal, Crucea Roșie exact asta mi-a oferit: ocazia să îmi depășesc unele temeri și să interacționez cu persoane de la care știu că am ce să învăț.

Care este unul din proiectele filialei noastre la care ai participa oricând cu drag?

Cu siguranță ,,Dăruiește bucurie copiilor!”. Este ceva uimitor să vezi copiii cum te acceptă, te îmbrățișează mereu și îți spun că se bucură că ai venit să îi vizitezi. Însă mă bucur și că fac parte din Detașamentul de intervenții în situații de dezastre. Aici simt că am o altă familie pentru că am stabilit relații strânse cu mulți voluntari.

Ce moment te-a marcat cel mai mult în cei doi ani de voluntariat în Crucea Roșie?

Anul trecut am fost voluntar la Iași cu ocazia Sfintei Paraschiva, unde oamenii veneau și se închinau la moaște. Aveam un post de prim ajutor chiar lângă locul respectiv. Oamenii ajungeau acolo după ce stăteau și câte 20 de ore la coadă. Pot spune că toată experiența a fost marcantă, dar cel mai clar în minte am momentul când un bătrân a avut o criză de epilepsie imediat după ce s-a închinat. Îmi amintesc cum toți oamenii se uitau la el neputincioși. Deși eram singurul cu pregătirea necesară de acolo și nu mă mai confruntasem cu o astfel de situație, am rămas calm și i-am acordat primul ajutor până au venit medicii.

Cum ai descrie în trei cuvinte Crucea Roșie?

Curaj, familie și…roșu!