Profil de donator: ANA MĂIŢĂ

Alesia Rădulescu, Voluntar Crucea Roșie – Filiala Sector 6: Ce știți, în general, despre programele de colectare de haine din București?

Ana Măiță: Înainte știu că se anunța când aveau loc colectări de haine. Venea un camion la Universitate, dar oamenii aduceau de multe ori lucruri care nu mai puteau fi folosite. Nu mi se părea foarte frumos, dar știu că oamenii nu o făceau din rea voință, cât din nevoia de a se elibera de lucrurile adunate de prea mult timp.

De asemenea, existau la un moment dat niște containere în care oamenii puteau lăsa haine. Din păcate, se găsise un mod de fraudare al proiectului: persoanele mai mult sau mai puțin nevoiașe nu așteptau ca acestea să le fie distribuite de ONG-ul sau de autoritatea legală care se ocupa de ele, ci veneau și se „serveau” direct. Nu sunt sigură dacă însemna că este un succes sau un insucces al programului pentru că unele chiar ajungeau acolo unde era nevoie de ele. Cu siguranță nu funcționa așa cum fusese planificat. În ziua de azi știu că se mai fac eforturi punctuale în cazul ivirii unei calamități.

Cum vă explicați statutul de „strângător”, atât de des întâlnit în România? Care credeți că este sursa acestei nevoi de a păstra?

Suntem încă pe modelul hârciog, model format în anii de privațiuni grave comuniste. Nu e un model pe care l-am avut noi neapărat înscris în ADN-ul nostru. El aparține părinților noștri,  bunicilor noștri care atunci când găseau luau și țineau cât puteau de mult, până se destrămau lucrurile. Din păcate, chiar și după ’90 când piața s-a îmbogățit, ne-a fost lăsată moștenire această trăsătură. Ne este greu să dăm. Ne este greu să ne înlocuim lucrurile cu altele noi, cu toate că suntem cumpărători compulsivi. Eu sunt prima care mă înscriu în această categorie. Eventual le ducem la țară, doar să știm că le avem undeva la accesul nostru oarecum imediat.

Fiind posesoarea a cel puțin trei generații de haine și a unei categorii extrem de vastă de obiecte, mi-am dat seama că românul este un personaj care are cel puțin premisele corecte pentru a fi un foarte bun reciclator. Problema lui nu constă în faptul că nu are lucruri pe care le poate refolosi. Ceea ce nu știe este că nu trebuie neapărat să le refolosească el, ci le poate da mai departe, le poate oferi o nouă casă. Este un salt greu de făcut.

Nu în ultimul rând, românul a uitat să repare. Pe vremuri reparam lucruri pentru că erau puține și trebuiau valorificare la maximum. Nu cumpăram pur și simplu altele.

Dacă v-ați putea alcătui un ,,profil al donatorului”, cum ar arăta acesta?

Eu am strâns haine timp de 20 de ani, cumpărând într-un ritm alert în care greutatea mea a fluctuat de la 45 de kg la 120 de kg. Aveam haine pe care știam cu certitudine că nu o să le mai port niciodată, unele cu eticheta încă pe ele. Ar fi trebuit să îmi fie ușor să le dau, dar mi-a fost foarte greu.

Mi-a luat nopți de nesomn să mă conving să mă despart de ele și mai ales să trec peste despărțirea de ele. Din adolescență am început să îmi cumpăr singură haine și pentru mine fiecare avea o poveste. Am dat chiar rochia în care l-am întâlnit pe soțul meu.

Greșeala este că investim obiectele cu amintiri și cu sentimente și cu greu ne dăm seama că ele se află oricum în mintea și în sufletul nostru. Ce m-a ajutat să înfrunt acest moment a fost să văd încântarea de pe chipul prietenelor și colegelor mele, cărora le-am dăruit câteva din lucruri.

Am sentimentul clar că acele piese au căpătat o nouă viață. La mine nu mai erau fericite. Sunt împlinită că am eliberat un spațiu imens în casa mea și mă bucur că hainele mele vor ajunge și la oameni pe care nu îi cunosc și care știu că au mare nevoie de ele. Chiar mă gândesc că poate cine știe odată, pe stradă, voi vedea ceva de al meu purtat de altcineva.

Care a fost motivația principala de a dona toate aceste kg de haine?

M-am mutat recent din spațiul în care locuisem în ultimii 15 ani, într-un spațiu mai mare chiar, dar cu obiectivul clar de a nu îl mai încarcă. Nu voiam dulapuri imense, „scaunul cu haine” care se transformă în munte. Era un moment nou, de debarasare, de înnoire. Aveam asta în plan de mult timp, dar niciodată nu mi-am făcut curaj.

Pe de altă parte vreau să îmi educ copiii în acest sens: să învețe să ofere și să gestioneze eficient lucrurile care nu le mai sunt necesare.

Ce v-a inspirat încredere referitor la proiectul ,,Comunitate implicată, resurse protejate”?  

Filiala de Cruce Roșie Sector 6 a creat un sistem excepțional de colectare, reutilizare și reciclare a hainelor. Mă bucur că am putut să contribui și eu cu o mică parte. Consider că este cel mai serios și cel mai de succes program de acest gen. M-a fascinat toată procedura prin care hainele colectate se cântăresc și se înregistrează, se sortează de către voluntarii Crucii Roșii, se igienizează la curățătorie, apoi sunt aranjate pe mărimi și distribuite acolo unde este nevoie de ele.

Mai mult, se ține legătură cu donatorii, astfel că ei sunt înștiințați când sunt distribuite cazurilor sociale sau persoanelor sinistrate.  Am văzut în alte părți donații unde hainele se dau de-a valma. Bineînțeles că este un efort mult mai mare să le dai în mod țintit și responsabil, dar datul de-a valma scade valoarea donației și a întregului proces.

În România, la stadiul nostru de dezvoltare, cred că putem depăși asemenea metode. Nu putem să sperăm că actul donării va fi promovat cu adevărat, dacă actul distribuției în comunitate nu este făcut cu responsabilitate.

Ce sfat aveți pentru cei care încă încearcă să își facă curaj să doneze?

Eu personal le spun să opteze pentru Crucea Roșie Sector 6 ca gestionar al donației dacă simt că le este greu să se despartă de acele lucruri. Crucea Roșie s-a dovedit extrem de responsabilă în gestionarea acestei donații prețioase din punct de vedere sentimental.

Dacă nu ar fi fost acest proiect, eu nu știu dacă aș fi putut să donez. Mi-a făcut mult mai ușoară tranziția de la statutul de strângător, la cel de donator.